Sesizarea ÎCCJ se va judeca pe 26.07.2023, dezvaluie cei de la Sindicatul Alianta Mioveni.

Legitimată constituțional, sesizarea ICCJ va trece prin controlul de constituționalitate a legii înainte de promulgare.

Atât motivele de neconstituționalitate extrinsecă (caracterul eterogen – nesocotirea unicității, nerespectarea principiului bicameral, lipsa de claritate și previzibilitate), cât și cele referitoare la motivarea intrinsecă, reprezintă elemente evidente ale caracterului neconstituțional al prevederilor propuse în actul normativ.

În continuare, vă prezentăm în detaliu motivele ICCJ referitoare la proiect:

Motive de neconstituționalitate extrinsecă:

I. Caracterul eterogen al legii. Nesocotirea principiului unicităţii reglementării. Încălcarea art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii coroborat cu art. 147 alin. (4) din Constituția României referitor la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale

În considerentul 113 din Decizia nr. 153 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, Curtea Constituţională a concluzionat, într-un demers legislativ care urmărea abrogarea pensiilor de serviciu stabilite prin legi speciale, că „legea criticată are un caracter profund eterogen, vizând statute profesionale diferite, precum şi funcţii de demnitate publică, tratate împreună din perspectiva pretinsului deziderat de eliminare a «pensiilor speciale», fără a se respecta, în consecinţă, exigenţele impuse atât din punctul de vedere al formei specifice fiecărui domeniu de reglementare, cât şi al fondului reglementărilor”.

În aprecierea caracterului eterogen al unei legi trebuie avute în vedere criteriile stabilite cu valoare de principiu de către instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020, considerentele 75-76, prin care s-a reţinut că: „(…) actul normativ analizat nu are un obiect de reglementare clar, unic şi bine definit pentru că acesta nu modifică un singur act normativ, ci modifică mai multe dispoziţii din diverse acte normative, eterogene ca obiect de reglementare. Chiar dacă cele mai multe modificări din cuprinsul legii analizate au vizat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, se poate constata că celelalte modificări şi completări operate în corpul legii nu sunt conexe şi indispensabile acesteia, ci ele se alătură, ca modificări şi completări ale diverselor acte normative vizate, modificărilor şi completărilor aduse ordonanţei de urgenţă antereferite, astfel că scopul actului normativ analizat nu este unic, ci multiplu subsumat fiecărui domeniu reglementat. (….). Astfel, Curtea ajunge la concluzia că modificările şi completările operate prin legea criticată nu permit nici stabilirea obiectului său unic de reglementare şi, implicit, nici determinarea relaţiei de conexitate cu celelalte materii normate. Astfel, legea nu are un singur domeniu de reglementare, ci mai multe, fiecare domeniu păstrându-şi individualitatea. Or, o lege nu poate viza decât un singur domeniu de reglementare, precum şi domenii aflate în conexitate directă cu acesta. (…).”

Or, „Modificarea şi completarea unui număr atât de însemnat de acte normative nu pot fi realizate pe calea unei singure legi, lege care nu reprezintă nici măcar o încercare de codificare în materie, ci una care exprimă diferite opţiuni legislative în domenii eterogene în sine. Este adevărat că, potrivit art. 74 din Constituţie, deputaţii, senatorii şi Guvernul pot prezenta, după caz, propuneri şi proiecte de legi organice şi ordinare, indiferent de domeniul avut în vedere, însă este de la sine înţeles că propunerea/proiectul de lege trebuie să vizeze relaţii sociale omogene. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă ca printr-o/printr-un propunere/proiect de lege să se reglementeze relaţii sociale variate cu sau fără legătură între ele, iar legea astfel adoptată să nu reflecte unitate normativă şi un scop unic.”

Dintr-o altă perspectivă, Curtea Constituţională a statuat că iniţiativa legislativătrebuiesă vizezerelaţiisocialeomogene,pecaresă lereglementezeîn mod unitar. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă ca printr-o lege să se reglementeze relaţii sociale variate, fă ră legă tură î ntre ele şi fă ră ca actul normativastfeladoptatsă reflecteounitatenormativă şiunscopunic.

Examinarea Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu şi a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 244/2023) din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale conduce la concluzia că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la principiul legalităţii, în componenta privind calitatea legii, coroborate cu cele ale art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală.

Astfel, legea analizată reglementează printr-un singur act normativ, sub pretextul unei reforme legislative, modificări de substanţă asupra regimului juridic al pensiilor de serviciu stabilite prin 7 legi diferite, individuale, referitoare la statutul categoriilor profesionale vizate prin prezentul demers normativ, precum şi modificarea regimului de impozitare a venitului din pensie, prevăzut de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Intervenţiile legislative vizează statute diferite, cum sunt cel al judecătorilor şi procurorilor, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi cel care funcţionează în Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, al auditorilor publici externi din cadrul Curţii de Conturi, al membrilor Corpului Diplomatic şi Consular, personalului aeronautic civil, funcţionarului public parlamentar, militarilor, precum şi modificarea regulilor fiscale cuprinse în Legea nr. 227/2015, ceea ce duce la concluzia că legea analizată nu are un obiect unic de reglementare, ci mai multe, iar fiecare domeniu asupra căruia s-au efectuat modificările legislative îşi păstrează individualitatea, neexistând vreo legătură de conexitate între acestea.

Or, modificarea şi completarea unui număr însemnat de acte normative ce reglementează statute profesionale diferite, precum şi a regulilor de impozitare a veniturilor din pensii prevăzute de legislaţia fiscală, prin intermediul unui singur act normativ, care nu are pretenţia de a codifica regimul juridic al pensiilor de serviciu, este incompatibilă cu principiile legalităţii şi al statului de drept, prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, precum şi cu deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, în condiţiile în care puterea obligatorie este ataşată atât dispozitivului, cât şi considerentelor şi care se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

II. Încălcarea prevederilor art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. Nerespectarea ordinii de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului

Lipsa unității normative din legea criticată a condus și la vicierea procedurii legislative, în privința regulilor care stabilesc ordinea de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, deși art. 75 alin. (1) din Constituție indică, pe categorii de legi, ordinea sesizării celor două Camere ale Parlamentului, prin legea criticată – care reunește atât norme care aparțin categoriei pentru care Camera decizională este Camera Deputaților, cât și norme care aparțin categoriei de legi organice pentru care Camera decizională este Senatul – s-a derogat nepermis de la dispozițiile constituționale care stabilesc criteriile de partajare a competenţelor celor două Camere şi care impun respectarea ordinii de sesizare în funcție de obiectul de reglementare și de caracterul fiecăruia dintre actele normative vizate, lege organică, respectiv ordinară.

Faptul că legea a fost retrimisă Senatului, pentru ca acesta să dezbată și să se pronunțe în procedură de urgență asupra textelor nou introduse și adoptate de plenul Camerei Deputaților nu este de natură să acopere acest viciu de constituționalitate, reînvestirea Senatului având, în cauză, rolul de a înlătura problemele legate de respectarea principiului bicameralismului, dar nefiind de natură să-i ofere acestuia și rol de Cameră decizională. O interpretare contrară ar presupune acceptarea uneia din următoarele două concluzii: fie cea potrivit căreia pentru aceeași lege au fost deopotrivă Camere decizionale și Camera Deputaților și Senatul – concluzie însă imposibil de tras în raport cu regulile constituționale – fie cea potrivit căreia, pentru această lege, a devenit Cameră decizională Senatul – concluzie care, de asemenea, nu poate fi acceptată, întrucât se situează în afara oricărui temei din Constituție sau din Regulamentele celor două Camere. [În plus, se impune precizarea că, oricum, acceptarea acestei ultime concluzii nu ar asigura acoperirea viciului de constituționalitate care s-ar naște, de această dată, în privința acelor norme din conținutul legii pentru care, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituție, Camera decizională trebuie să fie Camera Deputaților].

Este, așadar, evident că, pentru legea în discuție, Camera Decizională a fost Camera Deputaților. De altfel, din adresa președintelui Camerei Deputaților nr. PLx244/2023 din 26 iunie 2023, prin care inițiativa legislativă este transmisă la cealaltă Cameră spre dezbatere (înregistrată la Biroul permanent al Senatului sub nr. 4 din 27.06.2023) rezultă că scopul trimiterii este legat exclusiv de respectarea principiului bicameralismului, „întrucât Camera deputaților, în calitate de Cameră decizională, a adoptat prevederi care produc cumulativ existența unor deosebiri majore de conținut juridic și existența unei configurații deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, încălcând cele două criterii esențiale cumulative stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 1/2012” (…).

Or, proiectele de lege privind statutul judecătorilor și procurorilor, cel al personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi a celui care funcţionează în Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, adoptate prin lege organică, se supun spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată, Senatul fiind cameră decizională, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 75 alin. (1) cu referire la art.73 alin. (3) lit. l) din Constituție.

În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 153/2020 faptul că „reglementarea drepturilor magistraţilor, între care şi dreptul la pensie, priveşte statutul profesiilor respective, subsumat garanţiilor de independenţă a justiţiei, precum şi, cât priveşte procurorii, rolului constituţional al Ministerului Public. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, referitor la conţinutul normativ al art. 125 alin. (2) din Constituţie – Statutul judecătorilor, că se subsumează celui al art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, acest din urmă text constituţional cuprinzând toată sfera de relaţii sociale privitoare la justiţie, respectiv organizare, funcţionare, statut. (…) Or, nu este de conceput ca unele elemente ce ţin de statutul judecătorilor să fie reglementate printr-o lege organică adoptată de Senat în calitate de Cameră decizională, iar altele de Camera Deputaţilor în calitate de Cameră decizională.”

Raţionamentul avut în vedere de instanţa de contencios constituţional este aplicabil mutatis mutandis, din perspectiva dispoziţiilor din legea fundamentală incidente, şi statutului personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi celui care funcţionează în Institutul Naţional de Expertize Criminalistice.

În consecinţă, procedura parlamentară de adoptare a legii a fost derulată cu încălcarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție în ceea ce priveşte ordinea de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului, referitor la soluţiile legislative propuse cu privire la statutul judecătorilor şi procurorilor, cu privire la statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea precum şi cel care funcţionează în Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, precum și cu privire la statutul cadrelor militare, ceea ce reprezintă un viciu de constituționalitate extrinsec care se răsfrânge asupra legii, în ansamblul său.

III. Încălcarea art. 1 alin. (3) și (5) din Constituţie sub aspectul clarităţii şi previzibilităţii normei juridice, precum şi prin raportare la normele de tehnică legislativă

Claritatea şi previzibilitatea legii

Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce”, iar, potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”.Deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, Curtea Constituțională a stabilit că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesară (a se vedea Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012).

În același sens, Curtea Constituțională a constatat, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010 sau Decizia nr. 26/2012, antereferită). Curtea a constatat, de asemenea, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68, că art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră securitatea juridică a persoanei, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Totodată, în legătură cu claritatea și previzibilitatea normei, Curtea Constituțională a constatat că „reglementarea adoptată cu nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariția unor situații de incoerență şi instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice” (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019).

De asemenea, Curtea a mai stabilit că o normă juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi şi să nu permită arbitrarul sau abuzul (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015 sau Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017, paragraful 25). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea, pentru a satisface cerinţa de previzibilitate, trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52 şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

Având în vedere considerentele de principiu dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (reglementarea să aibă caracter de normă primară), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat).

Sub acest aspect, în proiect se poate observa o terminologie neunitară, folosindu-se sintagme precum: „media indemnizaţiilor de încadrare brute lunare” [Art. I pct. 1 cu referire la art. 211 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor], „valoarea veniturilor cuvenite” [art. III alin. (2) final] sau „media veniturilor nete aferente bazei de calcul” [Art. I pct. 4 cu referire la art. 211 alin. (3) şi (4)].

Situaţia este cu atât mai neclară cu cât actualizarea prevăzută la art. III alin. (2) se face la „valoarea veniturilor cuvenite”, fără a se înţelege ce anume semnifică aceste „venituri cuvenite” şi dacă au altă semnificaţie decât „indemnizaţiile de încadrare brute lunare şi sporurile”, sintagmă folosită în chiar acelaşi alineat.

Atunci când proiectul stabileşte o limită maximă a cuantumului pensiei (art. XV) se folosesc sintagme precum „cuantumul net al pensiei” sau „media venitului net”, sugerând că ar fi vorba (deşi nu se defineşte) de pensia obţinută în urma aplicării impozitului sau a altor contribuţii obligatorii. Or, acesta este un element variabil, cuantumul net al pensiei se poate modifica în funcţie de impozitul aplicat. Dacă este vorba doar de „pensia netă” de la data pensionării, se menţionează că aceasta nu poate fi mai mare decât media „venitului net corespunzător venitului brut care a constituit baza de calcul a pensiei de serviciu”, deşi baza de calcul este reprezentată de media indemnizaţiilor de încadrare brute lunare şi a sporurilor cu caracter permanent.

Or, termenul de referinţă care să stabilească limita cuantumului pensiei trebuie să fie unul clar şi concret, cu atât mai mult cu cât această limită se va aplica şi pensiilor în plată. În plus, sporurile cu caracter permanent sunt greu de identificat, nefiind definite în vreun act normativ, astfel că vor exista interpretări contradictorii în acest caz, inclusiv litigii.

În plus, la textul introdus prin Art. I pct. 2 drept alineatul (11) al articolului 211 din Legea nr. 303/2022, se constată o necorelare cu Art. I pct. 1 referitor la alin. (1) al aceluiași articol 211 din Legea nr. 303/2022, avându-se în vedere că se utilizează o terminologie neunitară, contrar normelor de tehnică legislativă prevăzute de art. 61 alin. (2) din Legea nr. 24/2000: „dintr-un număr de luni consecutive conform eșalonării”, respectiv „din ultimele luni consecutive de activitate, stabilite conform eșalonării”.

În ceea ce privește textul introdus prin Art. I pct. 2 drept alineatul (12) al articolului 211 din Legea nr. 303/2022, se poate observa că acesta nu permite identificarea cu claritate a datei „acordării pensiei de serviciu”, în condițiile în care alineatele anterioare fac referire la posibilitatea acordată personalului indicat la acel alineat de a se pensiona. În plus, nu se poate stabili care este „perioada de raportare prevăzută la alin. (1)”, în condițiile în care alineatul (1) nu conține nicio referire la o „perioadă de raportare”. Dimpotrivă, acest alineat face trimitere la trei tipuri de termene de referinţă:

– termenul de 25 de ani de vechime în funcțiile expres menționate;

– termene la care se face trimitere prin intermediul anexei 4 (și care are, la rândul ei, în vedere trei termene – privind vârsta minimă de pensionare, vechimea minimă în funcție și vechimea maximă asimilată);

– termene la care se face trimitere prin intermediul anexei 3 – numărul de luni care constituie baza de calcul.

Prin urmare, nu se poate determina care este perioada de raportare la care se face referire în text, aspect de natură să afecteze principiul securității raporturilor juridice consacrat de art. 1 alin. (5) din legea fundamentală.

În ceea ce privește caracterul imprevizibil și impredictibil al legii, se impune a fi remarcat și faptul că aceasta modifică substanţial, sub aspectul dreptului la pensie (condiţii şi criterii de pensionare ori modalitatea de stabilire a cuantumului), statutele unor categorii profesionale, precum cel al judecătorilor şi procurorilor, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi cel care funcţionează în Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, auditorilor publici externi din cadrul Curţii de Conturi, membrilor Corpului Diplomatic şi Consular, personalului aeronautic civil, funcţionarului public parlamentar şi al militarilor.

În concret, sub dezideratul alinierii pensiilor de serviciu stabilite prin legi speciale la principiul contributivității, pentru asigurarea sustenabilității sistemului de pensii, se majorează intempestiv atât condiţia de vechime în funcţie/în specialitate, cât şi vârsta de pensionare a diferitelor categorii profesionale (fie la nivelul de 60 de ani, fie la cel prevăzut în sistemul public de pensii), corelativ cu diminuarea cuantumului pensiei de serviciu ce urmează a se stabili în favoarea acestora, fără a se stabili norme tranzitorii reale şi efective de aplicare etapizată a noilor condiţii şi criterii de acordare a pensiei de serviciu.

Or, aceste intervenţii normative încalcă principiul securității raporturilor juridice, în componenta privind previzibilitatea reglementării, instituit de art. 1 alin. (5) raportat la art. 53 din Constituţie, cu privire la proporţionalitatea măsurilor astfel reglementate pentru că, pe de o parte, majorează intempestiv fie vechimea în funcţie/în specialitate, precum şi vârsta necesară pentru acordarea pensiei de serviciu, iar, pe de altă parte, eşalonarea sau etapizarea acestor condiţii, în funcţie de fiecare categorie profesională, nu este efectivă.

Astfel, în ce priveşte categoria profesională a magistraţilor, auditorilor publici externi din cadrul Curţii de Conturi sau corpului diplomatic şi consular, beneficiarii care nu îndeplinesc condiţiile de vechime în funcţie/în specialitate la momentul intrării în vigoare a legii sau la un moment apropiat acestuia, nu le vor îndeplini decât la sfârşitul perioadei pentru care se prevede măsura etapizării. Aceste considerente sunt aplicabile şi categoriilor profesionale cu privire la care s-a prevăzut etapizarea vechimii maxime asimilate luate în calcul la stabilirea pensiei de serviciu.

Or, atunci când legiuitorul a dorit să realizeze o reformă a sistemului public de pensii, prin majorarea vârstei de pensionare şi a stagiului de cotizare, această măsură s-a realizat cu asigurarea unei etapizări efective şi graduale, pe o perioadă mai îndelungată de timp, prin creşterea treptată a condiţiilor enunţate, astfel încât impactul asupra beneficiarilor să fie minim. Astfel, prin Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, majorarea vârstei de pensionare de la 57 de ani la 63 de ani pentru femei a fost etapizată pe o perioadă de 20 de ani, iar cea de la 62 de ani la 65 de ani pentru bărbaţi s-a realizat pe o perioadă de 15 ani.

Fundamentarea actului normativ

Apoi, în strânsă legătură cu previzibilitatea legii, Curtea Constituțională a așezat cerința fundamentării actului normativ. În acest sens, prin considerentele cuprinse în paragrafele 86 și 87 ale Deciziei nr. 153/2020 (antereferită), Curtea a reamintit că, în jurisprudența sa, „a reținut că lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative și caracterul sumar al instrumentului de prezentare și motivare contravin exigențelor de claritate, predictibilitate a legii și securitate a raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție.” A mai arătat Curtea și că „fundamentarea temeinică a inițiativelor legislative reprezintă o exigență impusă de dispozițiile constituționale (…), întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse și adoptate răspund unor nevoi sociale reale și dreptății sociale. Accesibilitatea și previzibilitatea legii sunt cerințe ale principiului securității raporturilor juridice, constituind garanții împotriva arbitrarului, iar rolul controlului de constituționalitate este de a asigura aceste garanții, opuse oricărei intervenții legislative arbitrare. Astfel fiind, Curtea reține că lipsa motivării soluțiilor legislative este de natură să aducă atingere și dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, care consacră statul de drept și principiul dreptății”.

Totodată, în Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, Curtea Constituţională a subliniat necesitatea fundamentării temeinice a iniţiativelor legislative şi faptul că acest aspect reprezintă o exigenţă impusă de prevederile constituţionale menţionate, întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate corespund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale.

Astfel, în virtutea exigenței constituționale a calității și a previzibilității legii, legiuitorului îi revenea sarcina ca, anterior procesului de elaborare și adoptare a reglementării criticate, să realizeze activitatea de documentare expres prevăzută de art. 20 din Legea nr. 24/2000. Realizarea efectivă a unei asemenea activități de documentare anterioare elaborării unei reglementări atât de complexe ar fi fost de natură să permită o revizuire documentată a legislației în materie.

Or, în Expunerea de motive, soluţiile referitoare la pensiile de serviciu sunt motivate doar parţial.

Nici lucrările parlamentare nu oferă vreo informaţie cu privire la motivul pentru care s-a optat, de exemplu, pentru modificarea intempestivă a condițiilor necesare pentru recunoașterea dreptului la pensia de serviciu a magistraților – în sensul eliminării recunoașterii vechimii în funcție a perioadelor anterior assimilate acestei vechimi, precum și a introducerii condiției privind vârsta standard de pensionare (eșalonarea prevăzută în anexa 4 atât în privința vechimii maxime asimilate luate în calcul, cât și în privința vârstei minime la data pensionării nefiind una reală, capabilă să înlăture caracterul intempestiv al modificării legislative) – dar nici pentru modificările operate în privința celorlalte categorii de pensii vizate, Guvernul, ca iniţiator al proiectului actului normativ aflat în discuţie neidentificând, în concret, efectele economice, speciale, legislative şi bugetare produse de reglementările propuse şi nerealizând o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Din redactarea Expunerii de motive a proiectului legii nu rezultă dacă elaborarea acestui proiect a fost precedată, dată fiind importanţa şi implicaţiile acestuia, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale reglementate, concretizată în prezentarea rezultatelor unor studii de cercetare şi includerea unor trimiteri la sursele de informaţii suplimentare relevante pentru dezbaterea proiectului.

Expunerea de motive a proiectului Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul pensiilor de serviciu se rezumă la a preciza că adoptarea acestei reglementări este necesară în considerarea măsurilor aferente jalonului 215 din PNRR, potrivit căruia până la sfârşitul trimestrului IV/2022 trebuie întreprinse demersurile necesare pentru intrarea în vigoare a cadrului legislativ privind reducerea cheltuielilor cu pensiile publice, în cadrul componentei extinse făcându-se referire la o serie de categorii de indemnizaţii/pensii reglementate prin acte normative cu caracter special aplicabile pentru 6 categorii profesionale: corpul diplomatic şi consular, funcţionarii publici parlamentari, personalul aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă, judecătorii şi procurorii, personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, personalul Curţii de Conturi.

Secţiunea a 4-a din Expunerea de motive nu conţine nicio informaţie cu privire la impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani) şi nici cu privire la veniturile şi cheltuielile rezultate din aplicarea previzibilă a soluţiilor legislative preconizate.

Practic, Guvernul nu a furnizat nicio informaţie în privinţa potenţialelor efecte pozitive ale reglementării propuse şi nicio previziune bugetară din perspectiva influenţării în plus sau, după caz, în minus, a cheltuielilor bugetare pe care le implică plata pensiilor de serviciu vizate de modificările legislative pe care le-a iniţiat.

Acestor aspecte li se adaugă şi cele indicate în Avizul nr. 1481 din 28.12.2022 al Consiliului Legislativ care subliniază caracterul profund lacunar al Expunerii de motive şi încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 24/2000, întrucât nu au fost avute în vedere aspecte precum: speranţa de viaţă a românilor, lipsa de personal specializat la instanţe şi parchete, volumul de muncă al unui magistrat, numărul persoanelor din sistem care au fost admise în magistratură cu recunoaşterea vechimii din alte profesii, numărul persoanelor care au vocaţie de a se pensiona înainte de intrarea în vigoare a legii, previzionarea modului în care va fi afectată administrarea justiţiei în urma pensionărilor masive sau părăsirii sistemului de către persoane cu experienţă dobândită în alte profesii, care nu mai au niciun interes de a rămâne în magistratură, dată fiind mica probabilitate de a realiza o vechime de 25 de ani în magistratură, anterior unei vârste rezonabile şi solicitarea neuropsihică la care sunt supuşi magistraţii.

Așadar, modificările legislative au fost adoptate fără o analiză reală și serioasă a impactului acestora asupra funcționării în condiţii optime a sistemului judiciar, la un nivel care să asigure condiționalitățile rezultate din integrarea României în Uniunea Europeană raportat la gradul de ocupare a statelor de funcții de la instanțe și parchete, în continuă scădere, la volumul de activitate, precum și la perspectivele previzibile de remediere a deficitului de personal și fără a se motiva, în concret, impactul financiar asupra bugetului general consolidat și asupra bugetului asigurărilor sociale.

Lipsa avizului Consiliului Superior al Magistraturii

Nesolicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii reprezintă o încălcare a art. 1 alin. (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ceea ce constituie, în mod implicit, o încălcare a art. 1 alin. (3) privind statul de drept.

Astfel, prima critică de neconstituţionalitate (extrinsecă) vizează faptul că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu şi a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal a fost adoptată de Parlamentul României fără solicitarea unui nou aviz din partea Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile în care prin forma adoptată s-a modificat substanțial conținutul actului normativ, din perspectiva reglementării dreptului la pensia de serviciu a judecătorilor și procurorilor.

Din această perspectivă, este adevărat faptul că prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 187 din 22.12.2022 a fost avizat favorabil, cu observații, proiectul de Lege privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, transmis Consiliului de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.

Însă, forma finală a legii adoptate de Parlament este fundamental diferită față de forma proiectului de lege supus inițial avizului Consiliului Superior al Magistraturii. Practic, legea adoptată de Parlament este complet străină de forma supusă avizului Consiliului Superior al Magistraturii, afectând substanțial statutul judecătorilor și procurorilor, motiv pentru care solicitarea unui nou aviz al Consiliului se impunea cu necesitate.

Caracterul semnificativ diferit al formei finale a legii adoptate de Parlament este ilustrat edificator și prin Raportul comun asupra proiectului de lege adoptat de Comisia pentru buget, finanțe și bănci și Comisia pentru muncă și protecție socială ale Camerei Deputaților, în care s-a reținut că „amendamentele admise în timpul dezbaterilor generează deosebiri majore de conţinut juridic şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, a proiectului de Lege față de forma adoptată de Senat (…). Astfel, în conformitate cu prevederile art. 116 alin.(4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, Legea se întoarce la Senat pentru a fi dezbătută în procedură de urgenţă.”

Potrivit art. 39 alin. (3) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti”.

În jurisprudenţa sa, Curtea a circumscris sfera de cuprindere a sintagmei „acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti” în funcţie de care se poate determina obligaţia legală şi constituţională a autorităţilor competente de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii. În considerentele Deciziei nr. 901/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21.07.2009, Curtea a reţinut că sintagma se referă „numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii”. Prin Decizia nr. 3/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29.01.2014, Curtea a constatat că proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului Superior al Magistraturii sunt actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi şi interdicţii, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea acestora etc.), reglementat în prezent prin Legea nr. 303/2022, organizarea judiciară (instanţele judecătoreşti – organizare/ competenţe/conducere, Ministerul Public – organizare/competenţe/conducere, organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional al Magistraturii, compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor, bugetele instanţelor şi parchetelor etc.), reglementată în prezent prin Legea nr. 304/2022, precum şi actele normative privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei în Legea nr. 305/2022 (a se vedea şi Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.145 din 27 februarie 2017, par.104).

Așadar, este fără îndoială faptul că un act normativ care modifică statutul magistraților, în componenta referitoare la independența justiției din perspectiva dreptului judecătorilor și procurorilor la pensia de serviciu, face parte din categoria celor pentru care solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii este obligatorie.

Nesocotirea obligației de solicitare a avizului Consiliului Superior al Magistraturii constituie o încălcare a art. 1 alin. (3) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţia României, republicată, ceea ce constituie, în mod implicit, o încălcare a art. 1 alin. (3) privind statul de drept, așa cum s-a reținut expres în jurisprudența Curții Constituționale – Decizia nr. 221/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 07.07.2020, par. 54.

În decizia menționată, Curtea a reținut că „art.134 alin.(4) din Constituţie nu reglementează expres atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti, ci stabileşte că acesta îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Această dispoziţie constituţională stabileşte că, pe lângă atribuţiile cu consacrare constituţională ale Consiliului Superior al Magistraturii, acesta poate avea şi atribuţii de natură legală circumscrise rolului său prevăzut de art.133 alin.(1) din Constituţie. Prin urmare, atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza acte normative în materia autorităţii judecătoreşti nu este una de natură constituţională, ci una legală stabilită în considerarea rolului său. Nesolicitarea avizului de natură legală are drept consecinţă încălcarea art.1 alin.(5) coroborat cu art.133 alin.(1) din Constituţie. Curtea subliniază că atunci când o normă de reglementare primară stabileşte obligativitatea solicitării avizului unei autorităţi publice pentru adoptarea unui act normativ, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia procedurală de a-l solicita, indiferent că avizul are o natură consultativă sau conformă.

52. În acest sens, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, aplicabilă mutatis mutandis şi situaţiei de faţă, a statuat că o „normă constituţională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament şi Guvern al Consiliului Economic şi Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic şi Social şi nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere”. Curtea a reţinut că o critică de neconstituţionalitate care vizează împiedicarea îndeplinirii atribuţiei de avizare a unei autorităţi publice în procesul legislativ poate fi analizată numai în condiţiile în care un text constituţional prevede expres atribuţia de avizare a acesteia, sens în care a făcut trimitere la Consiliul Legislativ şi art.79 din Constituţie. Curtea a subliniat că dacă voinţa legiuitorului constituant ar fi fost în sensul impunerii obligativităţii solicitării avizului consultativ al unei autorităţi publice [în speţă Consiliul Economic şi Social], atunci aceasta ar fi fost exprimată în cuprinsul art.141 din Constituţie, într-un mod asemănător celui folosit la redactarea art.79, pentru reglementarea rolului şi atribuţiilor Consiliului Legislativ. În consecinţă, Curtea a reţinut că nesolicitarea obligatorie a avizului de sorginte legală nu poate avea drept rezultat neconstituţionalitatea actului normativ respectiv, prin raportare la art.141 din Constituţie [care vizează natura, rolul Consiliului Economic şi Social şi obligaţia de a reglementa prin lege înființarea, organizarea şi funcţionarea sa]. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe anterior menţionate, Curtea a constatat că în ipoteza avizelor de natură legală nesolicitate se încalcă prevederile art.1 alin.(5) din Constituţie, care se raportează la rolul autorităţii publice al cărei aviz nu a fost solicitat. Astfel, Curtea a reţinut că prin nesolicitarea avizului Consiliului Economic şi Social, aviz de natură legală, a fost încălcat art.1 alin.(5) raportat la art.141 din Constituţie [a se vedea Decizia nr.139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336 din 3 mai 2019, Decizia nr.140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.377 din 14 mai 2019, Decizia nr.141 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.389 din 17 mai 2019, Decizia nr.393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.581 din 16 iulie 2019], fiind reţinută, totodată, şi încălcarea art.1 alin.(3) din Constituţie [Decizia nr.139 din 13 martie 2019].

53. Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr.139 din 13 martie 2019, par.85, că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art.1 alin.(5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art.1 alin.(3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege, nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică. De altfel, şi Comisia de la Veneţia, în raportul intitulat Rule of law checklist, adoptat la cea de-a 106-a sesiune plenară (Veneţia, 11-12 martie 2016), reţine că procedura de adoptare a legilor reprezintă un criteriu în aprecierea legalităţii, care constituie prima dintre valorile de referinţă ale statului de drept (pct.IIA5). Sub acest aspect sunt relevante, între altele, potrivit aceluiaşi document, existenţa unor reguli constituţionale clare în privinţa procedurii legislative, dezbaterile publice ale proiectelor de legi, justificarea lor adecvată, existenţa evaluărilor de impact de adoptarea legilor. Referitor la rolul acestor proceduri, Comisia reţine că statul de drept este legat de democraţie prin faptul că promovează responsabilitatea şi accesul la drepturile care limitează puterile majorităţii (paragraful 32).”

Faptul că, înainte de sesizarea Parlamentului, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii pe o formă fundamental diferită de cea adoptată de legiuitor, nu este suficient pentru a satisface exigențele de constituționalitate subliniate de Curtea Constituțională.

În acord cu aceste exigențe, avizul Consiliului Superior al Magistraturii și obligația corelativă de solicitare a acestuia nu pot avea doar un caracter formal, ci trebuie să fie efective astfel încât să poată satisface spiritul reglementărilor legale și constituționale care impun solicitarea acestui aviz în scopul ca legiuitorul să aibă la dispoziție și punctul de vedere al garantului independenței justiției. Or, pentru atingerea acestui deziderat este necesar ca punctul de vedere să vizeze tocmai reglementările pe care autoritatea legiuitoare urmează să le adopte, cu atât mai mult în situația în care forma adoptată de Parlament este fundamental diferită de forma inițiatorului.

Astfel, filozofia noii reglementări în ceea ce privește pensia de serviciu a magistraților este total diferită de forma inițiatorului atât cu privire la vârsta de pensionare (fără existența unei etapizări reale, așa cum vom arăta în cele ce urmează), cât și cu privire la modalitatea de calcul a pensiei (baza de calcul și cuantumul), concretizând de fapt o nouă reglementare, pentru care în mod evident se impunea avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii se impunea și din perspectiva respectării principiului cooperării loiale între autoritățile publice, constant recunoscut în jurisprudența Curții Constituționale și aplicat, în mod corespunzător, de autoritatea legiuitoare în alte situații în care punctul de vedere al Consiliului a fost solicitat și cu privire la unele amendamente formulate în procedura parlamentară.

Pe aceste premise, apreciem că omisiunea legiuitorului de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii asupra noii forme a proiectului de Lege pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu şi a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal este contrară dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) raportate la art. 133 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

Procedând în acest mod, legiuitorul a încălcat o serie de principii care stau la temelia democrației constituționale (principiul echilibrului puterilor în stat, principiul cooperării loiale, principiul securității juridice, al încrederii legitime etc.), astfel încât insuficienta documentare a proiectului legislativ și neobservarea impactului acestuia pe termen scurt și lung asupra sistemului de justiție, a sistemului de apărare, dar și asupra altor domenii de activitate cât și a societății în general impun constatarea caracterului neconstituțional al legii în ansamblul său.

Motive de neconstituționalitate intrinsecă:

IV. Încălcarea art. 124 alin. (3) prin raportare la art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție referitoare la independenţa justiţiei şi la statul de drept

Pensia de serviciu a magistraților reprezintă în contextul legislativ național, de peste 25 de ani, unul dintre elementele ce compun structura garanțiilor de independență a justiției în România.

Prin numeroase decizii anterioare, Curtea Constituțională a confirmat legătura intrinsecă dintre dreptul la pensia de serviciu și statutul constituțional al magistraților. Astfel, instanța constituțională a stabilit, între altele, faptul că „statutul constituțional al magistraților – statut dezvoltat prin lege organică și care cuprinde o serie de incompatibilități și interdicții, precum și responsabilitățile și riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii, impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenței justiției, garanție a statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală” (Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010), astfel că „instituirea pensiei de serviciu pentru magistrați nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutului special căruia trebuie să i se supună magistrații (Decizia Curții Constituționale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000). Instanța de contencios constituțional a stabilit că „principiul independenței justiției apără pensia de serviciu a magistraților, ca parte integrantă a stabilității financiare a acestora, în aceeași măsură cu care apără celelalte garanții ale acestui principiu” (Decizia nr. 873/2010, antereferită), iar, prin Decizia nr. 433 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 10 decembrie 2013, reamintind faptul că „are o bogată jurisprudenţă prin care arată, în esenţă, că reglementarea regimului juridic al pensiilor de serviciu într- un mod diferit decât cel propriu sistemului general al asigurărilor sociale nu constituie o discriminare în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie sau al art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, a reținut cu privire la pensia de serviciu a magistraților că „la acordarea acestui beneficiu legiuitorul a avut în vedere importanţa pentru societate a activităţii desfăşurate de această categorie socio-profesională, activitate caracterizată printr- un înalt grad de complexitate şi răspundere, precum şi de incompatibilităţi şi interdicţii specifice”.

Caracterul constant al jurisprudenței sale referitoare la regimul juridic general al reglementărilor în domeniul pensiilor și, în special, al pensiei de serviciu a magistraților, precum și obligația constituțională a legiuitorului român de a respecta limitele pe care instanța constituțională i le-a stabilit în privința legiferării acestui domeniu au fost reținute de Curtea Constituțională, o dată în plus, în considerentele

Deciziei nr. 153/2020, antereferită, iar prin considerentele din paragraful 108 al Deciziei nr. 900 din 15 decembrie 2020, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 22 decembrie 2020, Curtea a concluzionat în sensul că, prin bogata sa jurisprudență, „a fixat reperele de natură constituţională în materia pensiei de serviciu a magistraţilor, limitând marja de apreciere a legiuitorului în procesul de legiferare: principiul independenţei justiţiei, corolar al principiului statului de drept, este garantat, la nivel constituţional, de statutul magistraţilor, dezvoltat prin lege organică, care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi

riscurile pe care le implică exercitarea acestei profesii, şi impune acordarea pensiei de serviciu acestei categorii profesionale. Aşa fiind, orice reglementare referitoare la salarizarea şi stabilirea pensiilor magistraţilor trebuie să respecte cele două principii, al independenţei justiţiei şi al statului de drept, cadrul constituţional actual fundamentând securitatea financiară a magistraţilor.”

În considerarea acestor statuări ale instanței constituționale, dar și a principiilor ce se degajă din conținutul principalelor reglementări internaționale care, subliniind importanța respectării principiului independenței justiției în contextul promovării rigorilor statului de drept, au făcut referire expresă la obligația statelor de a asigura magistraților stabilitatea financiară atât în timpul exercitării funcției lor, cât și ulterior încetării acesteia [Principiile fundamentale privind independența magistraturii, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților (Milano, 26 august-6 septembrie 1985) și confirmate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluțiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 și nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, – Recomandarea nr. R (94) 12 cu privire la independența, eficacitatea și rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată cu ocazia reuniunii multilaterale având ca obiect statutul judecătorilor în Europa, organizată de Consiliul Europei în perioada 8-10 iulie 1998, ș.a.], nicio intervenție legislativă în materia dreptului la pensia de serviciu a magistraților nu poate fi făcută decât în măsura în care nu aduce atingere principiului fundamental al independenței justiției.

Independența justiției este o valoare fundamentală a unei societăți democratice, nefiind un privilegiu al magistratului, ci un drept al cetățenilor, constituind o condiție prealabilă, esenţială, a statului de drept. Independența justiției trebuie să reprezinte dezideratul întregii societăți, iar nu doar al magistraților, pentru că acest element fundamental al democrației este esențial în garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut cu privire la principiul independenţei justiţiei faptul că „Din coroborarea normelor constituţionale, rezultă că independenţa justiţiei, principiu fundamental consacrat de Constituţie, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituţională, care se referă la autoritatea care înfăptuieşte justiţia – instanţa judecătorească şi componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc.” (considerentul 95 din Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018).

Totodată, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, s-a reţinut că „ (…) în economia art. 124 din Constituţie (…) independenţa judecătorilor, atât din punct de vedere funcţional (în raporturile cu reprezentanţii puterii legislativă şi executivă), cât şi personal (respectiv al statutului care trebuie să i se acorde judecătorului prin lege), reprezintă o garanţie destinată înfăptuirii unei justiţii independente, imparţiale şi egale, în numele legii. Întrucât justiţia priveşte persoane, toate garanţiile de ordin constituţional sau infraconstituţional care se referă la înfăptuirea sa servesc, în ultimă instanţă, realizării drepturilor şi libertăţilor acestora. De altfel, acesta este cadrul în care o serie de documente internaţionale cu valoare interpretativă constituţională utilizează conceptul de «tribunal independent»”.

Or, contrar exigențelor ce se degajă din prevederile constituționale, din instrumentele internaționale, dar și din jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor europene cu privire la principiul independenței justiției – ca pilon al statului de drept și ca cerință sine qua non a asigurării dreptului la un proces echitabil, modificările aduse, prin Legea criticată, pensiei de serviciu a magistraţilor contravin acestui principiu atât în componenta sa instituțională, cât și în cea individuală.

Astfel:

1. Soluţia normativă prevăzută la art. I, art. II și art. IV din Lege, prin modificarea intempestivă a condiţiilor de pensionare a magistraţilor și a personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, aduce atingere prevederilor art. 124 alin. (3) cu referire la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, fiind afectată componenta funcţională/instituţională a principiului independenţei justiţiei în substanţa sa.

Contrar soluţiei adoptate de legiuitor, pentru respectarea principiului independenţei justiţiei, în componenta funcţională/instituţională, s-ar fi impus o reglementare care să asigure o reală etapizare a condiţiilor de pensionare, iar nu una deghizată, inaplicabilă destinatarilor legii, care să se realizeze într-un interval gradual şi predictibil, astfel încât să contribuie la stabilitatea sistemului judiciar şi, implicit, la asigurarea efectivă a dreptului fundamental al cetăţeanului de acces la o instanţă şi la un proces echitabil. Consecinţele extrem de grave produse asupra sistemului judiciar, ca urmare a adoptării măsurii prevăzute la Articolul I pct. 1 cu referire la articolul 211 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 și pct. 8 cu referire la introducerea a două noi anexe, anexele 3 și 4, în cuprinsul Legii nr. 303/2022 și la Art. II din Legea criticată, în lipsa instituirii unei etapizări reale a condiţiilor de eliberare din funcţie prin pensionare a judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi, sunt incompatibile cu exigenţele statului de drept şi ale independenţei justiţiei.

Spre deosebire de reglementarea actuală, este de observat, așa cum am menționat anterior, că atunci când legiuitorul a dorit să realizeze o reformă a sistemului public de pensii, prin majorarea vârstei de pensionare şi a stagiului de cotizare, această măsură s-a realizat cu asigurarea unei etapizări efective şi graduale, pe o perioadă mai îndelungată de timp, prin creşterea treptată a condiţiilor enunţate, astfel încât impactul asupra beneficiarilor să fie minim. Astfel, prin Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, majorarea vârstei de pensionare de la 57 de ani la 63 de ani pentru femei a fost etapizată pe o perioadă de 20 de ani, iar cea de la 62 de ani la 65 de ani pentru bărbaţi s-a realizat pe o perioadă de 15 ani.

Or, în forma adoptată, prin modificările aduse Legii nr. 303/2022 și Legii nr. 567/2004 în privința condițiilor de pensionare a magistraților și a personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și parchetelor, Legea criticată este de natură să genereze repercusiuni grave asupra organizării instanțelor și parchetelor (în special prin reducerea considerabilă a numărului de magistrați (a se vedea Anexa) și de grefieri, care vor ieși din sistem atât prin pensionări accelerate, cât și prin demisii generate de lipsa unei perspective rezonabile de a dobândi vocația la pensia de serviciu, la care se va adăuga, în mod previzibil, scăderea atractivității îmbrățișării pe viitor a acestor profesii juridice).

Prin urmare, lipsa oricărui studiu de impact, lipsa unor analize statistice sau comparative, lipsa identificării și adoptării unor soluții (inclusiv legislative) cu efecte pe termen scurt și lung care să contrabalanseze consecințele negative generate în sistemul de justiție de modificările aduse în privința pensiilor de serviciu ale magistraților și ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și parchetelor constituie tot atâtea elemente care susțin caracterul neconstituțional al acestor modificări, din perspectiva încălcării principiului independenței justiției, în componenta funcțională/instituțională a acestuia.

Sub acest aspect, se impune a fi amintit faptul că în Avizul nr. 21 (2018) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) s-a reținut că „voinţa politică este esenţială atunci când vorbim despre asigurarea personalului, infrastructurii şi echipamentelor în sistemul judiciar. Asigurarea unor condiţii de lucru (cum ar fi clădiri şi echipamente funcţionale pentru instanţe, precum şi suficient personal) compatibile cu demnitatea misiunii judiciare pot servi ca inhibitori puternici pentru orice comportament corupt. În consecinţă, CCJE doreşte să sublinieze că este responsabilitatea fiecărei ţări să pună la dispoziţie un buget suficient pentru dotarea rezonabilă a sistemului judiciar, astfel încât justiţia să se facă prin decizii bine fundamentate şi prompte. De asemenea, apelează la autorităţile competente să asigure întotdeauna un nivel adecvat al salariilor, pensiilor şi altor beneficii sociale. Merită remarcat, de asemenea, în acest context faptul că sistemul judiciar este la fel de puternic și robust precum pilonii săi. De aceea, asigurarea unui nivel adecvat al salariilor, beneficiilor sociale și echipamentelor pentru personalul auxiliar este la fel de vitală pentru un sistem judiciar fără corupţie, precum asigurarea condiţiilor de lucru potrivite pentru judecătorii înşişi.”

Aceleaşi principii se desprind şi din Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) referitor la stadardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovabilitatea judecătorilor, cu referire la Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. R (94) 12 şi la Carta europeană privind statutul judecătorilor.

2. În egală măsură, dispozițiile art. I, art. II, art. III și art. XV din Lege sunt de natură să afecteze principiul independenței justiției, în componenta individuală a acestui principiu.

Dispozițiile criticate au fost adoptate cu încălcarea art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituţie, conținutul acestora fiind de natură să afecteze statutul constituţional al judecătorilor și al procurorilor, având în vedere faptul că, în configurarea propusă prin Legea examinată, dreptul la pensia de serviciu a magistraților riscă să dobândească un caracter iluzoriu.

Sub acest aspect învederăm următoarele:

2.1. Reducerea cuantumului pensiilor ca urmare a aplicării cumulative a tuturor măsurilor reglementate prin această lege [ex: recalcularea pensiei de serviciu, revizuirea numărului lunilor ce constituie baza de calcul, ajungându-se până la 25 ani (300 de luni) şi aplicarea impozitului] constituie o măsură prin care afectarea este atât de substanţială, încât poate aduce atingere substanţei dreptului la pensie.

Doar la o primă vedere, raportarea calculului pensiei la o perioadă de început a carierei în care, nominal, salarizarea era una mult mai mică duce în mod evident la o bază de calcul foarte mică şi la scăderea semnificativă a cuantumului pensiilor de serviciu.

Invocarea de către iniţiatori a modului de stabilire a pensiilor în sistemul public ca model pentru recalcularea/stabilirea pensiilor de serviciu este neavenită. Cu toate că în sistemul public se ia în considerare toată perioada de contributivitate a salariatului, pensionarea se stabileşte pe bază de punctaje şi puncte, acestea actualizându-se periodic, astfel că numărul de puncte acumulat şi pensia în sine va reflecta inflaţia din toţi anii de contributivitate (valoarea punctului de pensie este actualizată anual). Astfel, ca exemplu, Legea nr. 127/2019 prevede, la art. 87, că:

„(1) Numărul total de puncte realizate de asigurat se obţine din însumarea punctajelor anuale ale acestuia.

(2) Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a sumei punctajelor lunare realizate într-un an calendaristic.

(3) Punctajul lunar se calculează prin raportarea venitului brut lunar realizat sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, la câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat din anul respectiv”.

Potrivit art. 86 din aceeaşi lege, „(2) Valorile punctului de pensie sunt următoarele:

a) la data de 1 septembrie 2019 – 1.265 lei;
b) la data de 1 septembrie 2020 – 1.775 lei;
c) la data de 1 septembrie 2021 – 1.875 lei.
(3) La data intrării în vigoare a prezentei legi, valoarea punctului de referinţă este de 75 lei.

(4) Începând cu anul 2022, valoarea punctului de referinţă se majorează anual cu rata medie anuală a inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat”.

Or, în ipoteza reglementată de Legea criticată, baza de calcul care constă în media salariilor nominale din perioade îndepărtate ale carierei duce la anularea conceptului de pensie de serviciu, care trebuie să fie, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cât mai aproape de ultimul salariu în plată. Astfel, fără nicio altă precizare legată de actualizarea acelei baze de calcul în raport cu rata inflaţiei ori un alt mod de calcul, această reglementare contravine scopului reglementării şi este neconstituţională, anulând conceptul de pensie de serviciu.

2.2. În jurisprudența Curții Constituţionale s-a acceptat că, pentru exercitarea anumitor profesii, inclusiv a profesiei de magistrat, în considerarea importanței şi complexității atribuţiilor ce trebuie îndeplinite în funcţiile respective, pot fi stabilite limite de vârstă rezonabile, în raport cu aptitudinile şi capacitățile umane biologice, fizice şi mentale, influențate hotărâtor de vârstă. Curtea a acceptat că această limită de vârstă nu coincide însă cu vârsta standard la care se naşte dreptul de a se înscrie la pensie (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 08 iulie 2005).

În acest context, stabilirea unei condiţii de vârstă de la care se naște dreptul la pensia de serviciu fără o eşalonare reală şi efectivă afectează însăși substanța acestui drept, măsura legislativă adoptată fiind, prin raportare la rigorile impuse anterior de Curtea Constituţională în aplicarea testului de proporționalitate (ce vizează respectarea unor cerințe stricte referitoare la calitatea legii, legitimitatea scopului vizat și la echilibrul necesar a fi stabilit între între mijlocele folosite şi scopul urmărit), una lipsită de caracter rezonabil.

2.3. Prin eliminarea intempestivă a perioadelor de vechime care constituiau, potrivit Legii nr. 303/2022, forma în vigoare, vechime utilă pentru pensia de serviciu, fără existenţa unei perioade tranzitorii, care să asigure o eşalonare reală, dar şi prin schimbarea adusă în privinţa vârstei de pensionare, Legea criticată aduce atingere atât principiului independenței justiției, prin afectarea statutului constituţional al judecătorilor și al procurorilor, astfel cum a fost acesta consacrat prin art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituţie, cât și principiului previzibilităţii, principiului securității juridice, al încrederii legitime, cel al egalității de tratament și al neretroactivității legii civile, în conținutul acestor principii dezvoltat prin jurisprudența Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în condițiile în care legiuitorul a introdus pensia de serviciu pentru categoria profesională a magistraților din anul 1997, iar reglementarea acestui tip de pensie s-a bucurat de continuitate legislativă pe parcursul ultimilor 26 de ani, în mod firesc s-a creat o așteptare legitimă a acestei categorii profesionale, încă de la accederea în profesie.

De aceea, reglementarea ex abrupto a unor soluții legislative diferite care reconfigurează fundamental acest domeniu este de natură a încălca principiul așteptării legitime ce decurge din principiul securității juridice. Or, în considerarea acestor două principii, titularii unor drepturi prezente sau viitoare au dreptul la continuitatea acţiunii statale, aceasta trebuind să aibă un caracter previzibil, statul neputând încălca încrederea legitimă a persoanelor la stabilitatea şi continuitatea acţiunilor lor, prin determinarea conduitei viitoare a acestora cu ignorarea acestor aşteptări legitime create prin actele normative adoptate anterior. În plus, se poate observa că tabelul, care este prevăzut în Anexa nr. II (Anexa nr. IV la Legea nr. 303/2022) ca reglementând o aşa-zisă perioadă tranzitorie atât în ce priveşte vechimea minimă este lipsit de aplicabilitate, (de vreme ce fiecărui an calendaristic îi corespundă scăderea cu un an a vechimii asimilate), echivalând în cele din urmă, în mare parte, cu inexistenţa unei perioade tranzitorii în acest sens. Or, dacă legiuitorul a intenţionat totuşi reglementarea unei eşalonări (perioadă tranzitorie), este necesar ca aceasta să fie reală, efectivă, clar redactată şi susceptibilă de aplicare.
Din analiza modului de reglementare a etapelor incluse în tabel în privința vechimii minime se poate cu ușurință constata că o persoană care nu îndeplineşte vechimea de cel puţin 5 ani în funcţiile acolo enumerate (vechimi asimilate) în primii 2 ani ai eşalonării nu o va mai îndeplini niciodată (nici în anii următori menţionaţi în tabel), astfel că pentru toate aceste persoane nu există în fapt o perioadă tranzitorie.

Astfel, textul propus este fără niciun efect, cu toate că scopul oricărei dispoziţii tranzitorii este să asigure trecerea de la legea veche la legea nouă. Este adevărat că legiuitorul trebuie să instituie prin norma adoptată un raport proporţional între noua reglementare (care nu mai prevede vechimi asimilate) şi vechea reglementare (care includea vechimile asimilate, fără limită), dar, atâta timp cât textul tranzitoriu este formulat de o manieră care nu mai permite îndeplinirea condiţiei minime de vechime dacă aceasta nu este îndeplinită în primii doi ani, este vorba mai degrabă despre o normă cu aplicabilitate imediată, însemnând, în fapt, eliminarea intempestivă a perioadelor asimilate, situaţie care încalcă principiile constituţionale menţionate mai sus.

Aceleaşi principii sunt afectate prin modul de reglementare a vârstei de pensionare (proiectul având în vedere stabilirea unei vârste de pensionare de 60 de ani începând cu anul 2035, până la acel moment intenţia fiind de a se reglementa o perioadă tranzitorie). Or, prevederile cuprinse în același tabel în legătură cu creșterea treptată a vârstei de pensionare sunt, de asemenea, lipsite de aplicabilitate, echivalând în fapt (cu excepția primelor 3 poziții din tabel) cu inexistenţa unei perioade tranzitorii în acest sens ( pentru fiecare an calendaristic fiind prevăzută o creştere a vârstei cu un an).

Dacă legiuitorul a intenţionat totuşi reglementarea unei eşalonări (perioadă tranzitorie), era necesar ca aceasta să fie reală, efectivă, clar redactată şi susceptibilă de aplicare. Or, rostul şi scopul unei dispoziţii tranzitorii este de a face trecerea treptată de la o reglementare veche, în care nu există stabilită o vârstă, la o reglementare nouă, în care s-a introdus vârsta de 60 de ani, normând toate situaţiile practice care se ivesc în perioada de tranziţie.

Astfel, eşalonarea ar fi trebuit să acopere toată perioada de 13 ani, în caz contrar neputându-se vorbi despre o eșalonare reală, iar persoanelor aflate în ipotezele respective le sunt afectate drepturile, din perspectiva principiilor enumerate mai sus.

Prin urmare, soluțiile propuse nu sunt de fapt norme tranzitorii, textele fiind de natură să afecteze principiul previzibilității legii și principiul securității raporturilor juridice, conform celor reținute de Curtea Constituțională în jurisprudența sa.

În concluzie, modificarea intempestivă a condiţiilor de vechime minimă ori a condiţiilor de vârstă (cu excepţia anilor 2023-2025 pentru care se menţine o vârstă de pensionare minimă) reprezintă o afectare a principiilor enumerate mai sus şi consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Mai mult, prin caracterul arbitrar, lipsit de previzibilitate și predictibilitate, Legea criticată este de natură să afecteze grav statutul magistratului, fiind, din acest motiv, viciată în raport cu principiul constituţional al independenței justiției, în componenta individuală a acestui principiu.

2.4. Dispoziţiile Art. III din Legea criticată încalcă principiul independenţei justiţiei dar şi pe cel al neretroactivităţii legii civile reglementat prin art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Prin Decizia nr. 900/2020, Curtea Constituţională a reţinut, cu privire la regimul juridic al pensiilor reglementate prin legi speciale, inclusiv cel al magistraţilor, că „legiuitorul este liber să acorde, să modifice sau să suprime componenta suplimentară a pensiei de serviciu, în funcţie de posibilităţile financiare ale statului”, însă această intervenţie legislativă nu se poate face cu încălcarea principiului tempus regit actum, legiuitorul fiind ţinut să respecte principiile şi valorile constituţionale cu privire la opţiunile legislative.

Or, aşa cum am arătat anterior, opţiunile legiuitorului în materia pensiei de serviciu a magistraţilor sunt circumscrise condiţiei de respectare a garanţiilor independenţei justiţiei, garanţii între care se numără şi obligaţia pozitivă a statului de a asigura stabilitatea financiară a magistraţilor atât în timpul activităţii, cât şi ulterior încetării acesteia.

În acest sens, se impun a fi aici amintite următoarele: 27

„Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii”, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenților (Milano, 26 august – 6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluțiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, prevăd în mod expres, prin art. 11, că „durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranța lor, remunerația corespunzătoare, condițiile de muncă, pensiile şi vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege”.

De asemenea, în mod asemănător, Recomandarea CM/Rec (2010)12 cu privire la judecători: independența eficiența și responsabilitățile, adoptată la 17 noiembrie 2010 de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, a statuat că „Remunerarea judecătorilor trebuie să fie pe măsura rolului și responsabilităților lor și să aibă un nivel suficient pentru a-i face imuni la orice presiune menită să influențeze deciziile”, subliniată fiind importanţa independenţei judecătorilor în scopul întăririi preeminenţei dreptului în statele democratice.

Totodată, art. 6.4 din Carta Europeană privind statutul judecătorilor prevede că magistrații au dreptul la „plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remunerații primite pentru activitatea jurisdicțională”.

În același sens, instanţa de contencios constituţional a stabilit fără echivoc că independența justiției, ca garanție constituțională, include securitatea financiară a magistraților, care presupune și asigurarea unor garanții sociale, precum pensia de serviciu (Decizia nr. 20/2000, antereferită, Decizia nr. 433/2013, antereferită, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Decizia nr. 574 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 2 iulie 2019, Decizia nr. 153/2020, antereferită, Decizia nr. 900/2020, antereferită).

Astfel, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 900/2020, a reţinut că „orice reglementare referitoare la salarizarea şi stabilirea pensiilor magistraţilor trebuie să respecte cele două principii, al independenţei justiţiei şi al statului de drept, cadrul constituţional actual fundamentând securitatea financiară a magistraţilor”. De asemenea, „pensiile şi vârsta de pensionare trebuie să fie în mod adecvat garantate prin lege”, iar regimul de remunerare (salariu şi pensie) a magistraţilor reprezintă un element de substanţă al independenţei justiţiei. Totodată, în considerentul 114 din Decizia nr. 900/2020, se face referire la documentele internaţionale care fundamentează stabilitatea financiară a magistraţilor în sensul că „(…) Mai mult, în Declaraţia cu privire la Principiile de Independenţă a Justiţiei, adoptată de Conferinţa Preşedinţilor de Instanţe Supreme din Europa Centrală şi de Est, de la Brijuni, Croaţia, din 14 octombrie 2015, s-a reţinut că «Judecătorii trebuie să primească o compensaţie pe măsura profesiei şi îndatoririlor lor şi să dispună de condiţii adecvate de lucru. […] Remuneraţia judecătorilor trebuie să fie ferită de posibile reduceri prin legislaţie. Trebuie să existe garanţii pentru a se menţine o remuneraţie rezonabilă a judecătorilor în caz de dizabilitate, cât şi pentru plata pensiei care trebuie să fie în legătură rezonabilă cu remuneraţia primită în perioada de activitate. Remuneraţia şi condiţiile de lucru ale judecătorilor nu pot fi modificate în dezavantajul judecătorilor în timpul mandatului, cu excepţia situaţiilor deosebite de natură economică sau bugetară.» (…)”

Din ansamblul tuturor acestor statuări cu valoare de principiu rezultă că, deși este acceptabilă din punct de vedere constituțional, o diminuare a componentei necontributive a pensiei de serviciu nu este aplicabilă în privința magistraților, întrucât se opun garanțiile independenței acestora, în configurația stabilită de Curtea Constituțională în jurisprudența sa cu privire la dispozițiile art. 124 alin. (3) și ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

2.5. Sub un alt aspect, soluţia normativă adoptată prin dispozițiile Articolului I pct. 6 cu referire la art. 213 alin. (2) din Legea nr. 303/2022, potrivit căreia: „Pensiile de serviciu, inclusiv pensia de invaliditate şi pensia de urmaş, se actualizează, din oficiu, în fiecare an, cu rata medie anuală a inflaţiei, indicator definitiv, cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face actualizarea şi comunicat de Institutul Naţional de Statistică”, încalcă principiul independenţei justiţiei prevăzut la art. 124 alin. (3) din Constituţie, precum şi caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.

Având în vedere cele statuate cu rang de principiu, atât în cuprinsul instrumentelor internaţionale, cât şi în considerentele deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale, menţionate la punctul anterior (pct. 2.4) o reglementare ca cea în discuţie care impune ca actualizarea pensiilor magistraţilor (de serviciu, de invaliditate sau de urmaş) să se facă nu prin raportare la majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare pentru judecătorii sau procurorii în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad profesional, ci în funcţie de rata medie anuală a inflaţiei, are un profund caracter neconstituţional, prin afectarea compensaţiei aferente incompatibilităților, a interdicţiilor, a responsabilităţilor şi a riscurilor pe care le implică exercitarea acestei profesii.

Astfel, într-un interval determinat această măsură legislativă goleşte de conţinut scopul pentru care a fost stabilită pensia de serviciu a magistraţilor, anume pentru a încuraja stabilitatea în serviciu şi formarea unei cariere într-un domeniu extrem de restrictiv, contrar exigenţelor stabilite prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cu încălcarea independenţei justiţiei şi a statului de drept.

V. Legea criticată, prin dispozițiile Art. I pct. 2 cu referire la abrogarea alineatului (2) al articolului 211 din Legea nr. 303/2022 încalcă art. 44 din Constituţie și art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Articolul I pct. 2 din Legea criticată abrogă dispozițiile alineatului (2) al art. 211 din Legea nr. 303/2022 care, în prezent, prevede că, pentru fiecare an care depășește vechimea de 25 de ani în funcțiile de judecător, procuror, judecător de la Curtea Constituţională, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la Curtea Constituţională, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, judecător financiar, procuror financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicțională a Curţii de Conturi, avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, grefier cu studii superioare juridice, consilier juridic sau jurisconsult, la cuantumul pensiei de serviciu se adaugă câte 1% din baza de calcul, fără a o putea depăși.

Or, abrogarea prevederilor art. 211 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 prin care s-a prevăzut în favoarea magistraţilor o majorare de 1% din baza de calcul la cuantumul pensiei de serviciu, fără introducerea unei norme tranzitorii care să tranşeze situaţia persoanelor care la momentul intrării în vigoare a legii noi îndeplineau condiţia de vechime stabilită de legea veche pentru a beneficia de pensia de serviciu, dar care luând în considerare şi această prevedere de favoare, au ales să desfăşoare în continuare activitate în magistratură, este de natură să aducă atingere principiului previzibilităţii reglementării.

Fiecare an de activitate prestată după îndeplinirea condiţiei prevăzute de lege trebuie să se regăsească în mod corespunzător în cuantumul pensiei, câtă vreme nu s-a reflectat în vreun fel în cuantumul indemnizaţiei. Astfel fiind, abragarea normei nu doar că suferă devicul imprevizibilităţii, dar, în concret, ea duce la suprimarea unui drept cu existenţă certă, determinată, recunoscut celor care din considerente de loialitate faţă de profesie, îşi continuă activitatea dincolo de momentul la care aveau o vocaţie concretă pentru pensionare. Este afectat în felul acesta (prin suprimare) exerciţiul unui drept recunoscut, în contra exigenţelor art. 44 din Constituţie, art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

VI. Nesocotirea principiului egalităţii în drepturi prevăzut de dispoziţiile art. 16 coroborat cu art. 53 din Constituţie

În ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut într-o jurisprudenţă constantă (sintetizată, cu titlu de exemplu, în Decizia nr. 657 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 1 noiembrie 2019) că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional.

Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

În aceste condiţii, nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept”, iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului.

În acelaşi sens s-a reţinut şi în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61).

Prin raportare la aceste principii, Legea criticată este discriminatorie pentru următoarele argumente:

● Recalcularea pensiilor este o măsură prevăzută doar pentru judecători și celelalte categorii de pensionari reglementate de Legea nr. 303/2022, soluţia legislativă fiind adoptată fără o justificare a diferențierii dintre pensiile stabilite deja potrivit normelor anterioare pentru magistrați și cele ale celorlalte categorii de pensionari, care nu se recalculează; în acest sens, singura menţiune din Expunerea de motive este în sensul că pensiile militare au fost recalculate odată cu adoptarea Legii nr. 223/2015, aceasta fiind insuficientă; alegerea unei singure categorii profesionale pentru a se dispune recalcularea pensiilor în plată este discriminatorie, întrucât nu există vreun criteriu obiectiv şi raţional de diferențiere.

● Plecând de la premisa că pensia de serviciu a fost instituită pentru stimularea stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere în magistratură, astfel cum se reţine prin Deciziile nr. 20/2000 şi 900/2020, ale Curţii Constituţionale a României, eşalonarea propusă la Anexa 4 la Legea nr. 303/2022 determină o discriminare fundamentată pe criteriul vârstei, în condiţiile în care criteriul obiectiv de diferenţiere care ar fi trebuit să fundamenteze diferenţa de tratament este vechimea în funcţie; astfel, se creează situații discriminatorii între profesioniștii cu o vechime similară în funcţie, dar cu vârste diferite.

Aşa cum am arătat anterior, proiectul are în vedere stabilirea unei vârste de pensionare de 60 de ani începând cu anul 2035, până la acel moment intenţia declarată fiind de a se reglementa o perioadă tranzitorie. Însă, în afara primelor 3 poziții din tabelul din Anexa nr. 2 la Legea criticată (Anexa nr. 4 la Legea nr. 303/2022) legiuitorul nu a stabilit, în realitate, perioade tranzitorii. Nu se poate înţelege raţiunea pentru care doar în primii doi ani de aplicare există o eşalonare reală, începând cu cel de al treile an calendaristic (2026) nemaiexistând, în realitate, o eşalonare, de vreme ce, pentru fiecare an calendaristic se adaugă un an de vârstă. Astfel, soluţia din Anexa nr. 2 a Legii echivalează cu o schimbare intempestivă şi aleatorie a vârstei de pensionare. Trecerea la noul regim de vârstă trebuia să se facă treptat şi proporţional cu numărul de ani până la împlinirea vârstei standard de 60 de ani, pentru a evita situaţiile de vădită discriminare şi încălcare a principiului proporţionalităţii, în care, de pildă o persoană care, potrivit legii vechi, ar fi îndeplinit condiţiile de pensionare a doua zi după data prevăzută pentru intrarea în vigoare legii noi, să fie obligată să mai profeseze încă 12 ani pentru a reuşi să îndeplinească condiţiile de pensionare prevăzute de actul normativ nou.

Prin urmare, această soluţie legislativă creează un tratament discriminatoriu pe de o parte, între persoanele care se încadrează în ipoteza primelor trei poziţii ale tabelul în discuţie şi cele care intră sub incidenţa poziţiilor ulterioare ale acestuia (şi care nu mai beneficiază de eşalonare), precum şi între magistraţi intraţi la acelaşi moment în profesie, dar care au vârste diferite la momentul intrării în vigoare a legii.

VII. Dispozițiile Art. XIII din Lege cu referire la art. 101 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În esenţă, dispoziţiile legale criticate modifică regulile de impozitare a veniturilor din pensii, în sensul instituirii unei supraimpozitări a pensiilor de serviciu care depășesc atât câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat (în forma propusă pentru modificare de Camera Deputaților, partea supusă impozitării este cea care depășește câștigul salarial mediu net pe economie), cât și partea contributivă a acestor pensii.

Din modalitatea de redactare a normelor adoptate nu rezultă cu suficientă claritate și precizie baza de impozitare în situaţiile speciale avute în vedere, aceasta neputând fi determinată de către destinatarii legii într-o modalitate care să prevină interpretările arbitrare și discriminatorii.

În această modalitate de reglementare se încalcă unul dintre principiile fundamentale ale fiscalității, consfințit în art. 3 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, referitor la certitudinea impunerii, care presupune elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată trebuie să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Or, principul predictibilității și certitudinii fiscale reprezintă o transpunere la nivel infraconstituțional a principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, legiuitorul fiind ţinut să adopte o legislaţie previzibilă şi coerentă în măsură să asigure stabilitatea raporturilor juridice existente în domeniul fiscal (mutatis mutandis, Decizia nr. 845/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2021, par. 90 teza I).

VIII. Încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie privind principiul separației și echilibrului puterilor, referitor la cooperarea loială și la respectul reciproc între autoritățile statului, inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 147 din Constituție

Așa cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 153/2020, paragraful 71, ,,Reglementarea drepturilor magistraților, între care și dreptul la pensie, privește statutul profesiilor respective, subsumat garanțiilor de independență a justiției, precum şi, cât privește procurorii, rolului constituțional al Ministerului Public.”

Referindu-se la conținutul normativ al art. 125 alin. (2) din Constituție – Statutul judecătorilor, Curtea a stabilit că acesta se subsumează art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție, acest din urmă text constituțional cuprinzând toată sfera de relații sociale privitoare la justiție, respectiv organizare, funcționare, statut.

Noul statut al judecătorilor și procurorilor a fost adoptat prin Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a intrat în vigoare în data de 16 decembrie 2022. Proiectul de lege a fost adoptat în procedura de urgență.

Această nouă reglementare a fost adoptată la iniţiativa legislativă a Guvernului exprimată prin depunerea unui proiect de lege care a pus în discuție modificarea condițiilor de pensionare a magistraților și criteriilor privind calculul pensiilor şi care, în urma implicării directe a tuturor părţilor interesate şi a unei consultări reale a acestora şi în urma dezbaterilor parlamentare, a fost adoptată în forma în vigoare la această dată.

Prin expunerea de motive ce a însoţit proiectul de lege privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Guvernul a justificat emiterea acestui proiect de lege prin faptul că „intrarea în vigoare a legilor justiţiei (legilor privind statutul judecătorilor şi procurorilor, privind organizarea judiciară şi privind Consiliul Superior al Magistraturii) constituie jalon în Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNNR) al României”. De asemenea, tot prin expunerea de motive, iniţiatorul a precizat că prin proiectul de lege se propune: reglementarea la nivel de lege a tuturor aspectelor care privesc cariera magistraţilor, menţinerea drepturilor magistraţilor la nivelul existent în prezent şi instituirea unei prevederi care stabileşte că salarizarea magistraţilor se va reglementa prin lege specială privind salarizarea în domeniul justiţiei; faptul că în materia pensiilor de serviciu se menţin dispoziţiile în vigoare privind cuantumul pensiilor dar şi prevederea expresă în lege privind recalcularea pensiilor în situaţia pensionarilor care se reîncadrează după pensionare sau care rămân în activitate (pagina 7 din expunerea de motive).

Totodată, prin aceeaşi propunere legislativă, iniţiatorul a venit cu o nouă soluţie normativă privind condiţiile de pensionare a magistraţilor rezultată din comasarea alineatelor (1) şi (2) ale articolului 82 din Legea nr. 303/2004, noua dispoziţie legală regăsindu-se la articolul 211 din Legea nr. 303/2022.

La câteva zile după intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, respectiv în data de 29 decembrie 2022, Guvernul a înaintat Senatului proiectul de Lege pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, solicitând adoptarea acesteia tot în procedură de urgență şi prin care a propus, din nou, modificarea condiţiilor de pensionare a categoriei profesionale prevăzute de Legea nr. 303/2022 şi a criteriilor privind calculul pensiilor acestora.

De data aceasta, prin expunerea de motive, iniţiatorul justifică propunerea legislativă arătând că „prin actele normative care reglementează pensiile de serviciu s-a creat un regim juridic special de pensionare pentru anumite categorii socio-profesionale (…) de natură să creeze avantaje în favoarea acestora în unele cazuri fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (…). Mai arată că reformarea sistemului public de pensii – jalonului 215 este o obligaţie asumată în Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNNR) al României, şi că, potrivit acestui jalon, „trebuie întreprinse demersurile necesare pentru intrarea în vigoare a cadrului legislativ pentru reducerea cheltuielilor cu pensiile speciale”.

Repunerea în discuţie, la un interval de câteva zile, a condiţiilor de pensionare şi a criteriilor de calcul al pensiilor de serviciu ale magistraţilor şi invocarea unor motive de necesitate a legiferării, fundamental opuse, sunt de natură a afecta stabilitatea statutului magistraţilor cu consecinţa slăbirii independenţei justiţiei şi a puterii judecătoreşti în ansamblul său. Atribuţiile constituţionale ale Guvernului şi ale Parlamentului astfel exercitate contravin cerinţelor respectului reciproc între autorităţile statului şi cooperării loiale, afectând principiul fundamental al statului de drept, respectiv principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească -, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală şi garantat de art.1 alin. (5).

Exercitarea atribuţiilor privind iniţiativa legislativă a Guvernului şi de legiferare a Parlamentului trebuie exercitate cu bună-credinţă, în spiritul comportamentului loial şi respectului faţă de cealaltă putere a statului reprezentată de puterea judecătorească şi cu respectarea cerinţelor de independenţă a justiţiei, atât sub aspect instituţional [art. 126 alin.(1) din Constituţie], cât şi sub aspect individual [art. 124 alin. (3) din Constituţie], fără de care nu-şi poate îndeplini atribuţiile sale constituţionale.

În plus, o încălcare a principiului cooperării loiale se impune a fi reţinută şi prin raportare la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, faţă de atitudinea legiuitorului care, în pofida bogatei şi constantei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că statutul constituţional al magistraţilor – statut dezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii – impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a

independenţei justiţiei, garanţie a statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, periodic, readuce în discuţie soluţii legislative care, prin încercarea de eliminare a pensiei de serviciu a magistraţilor, păstrează acelaşi caracter neconstituţional.

În acest sens, este necesar să fie amintit că, prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Curtea Constituţională a reținut că o astfel de atitudine a legiuitorului contravine comportamentului constituțional loial de care acesta trebuie să dea dovadă față de instanța constituțională și față de jurisprudența acesteia. Curtea a constatat că obligațiile constituționale care rezultă din jurisprudența sa circumscriu cadrul activității legislative viitoare și a reținut că, prin adoptarea unei soluții legislative similare cu cea constatată ca fiind contrară dispozițiilor Constituției, legiuitorul a acționat ultra vires, încălcându-și obligația constituțională rezultată din art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În consecință, pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite

HOTĂRĂŞTE:

Sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunța asupra neconstituționalității Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu şi a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în ansamblul său. (Cristina T.).